Victor Vâlcovici
Victor Vâlcovici (n. 9/21 septembrie 1885, Galaţi — d. 21 iunie 1970, Bucureşti) a fost un matematician român, membru titular (1965) al Academiei Române.
Studii
A urmat şcoala primară şi liceul la Brăila (actualul C.N. Nicolae Bălcescu) , fiind des întâlnit în coloanele „Gazetei matematice”, în calitate de rezolvitor de probleme şi apoi de colaborator. A devenit student al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, avându-i ca profesori pe Spiru Haret, Gheorghe Ţiţeica, monştri sacri ai învăţământului românesc. A obţinut rezultate excepţionale, deschizându-i-se astfel o carieră universitară, printr-o bursă la Universitatea din Gottingen, reputat centru ştiinţific al Germaniei şi al întregii lumi.
Cariera
Lucrarea sa de doctorat „Mişcări fluide discontinue cu două linii libere”, care corespundea preocupării ştiinţifice ale epocii, a atras atenţia specialiştilor şi a fost des citată în scrierile referitoare la aceste fenomene. Rezultatele sale în legătură cu schema considerată, numită în lucrările de specialitate „schema Vâlcovici-Birkhoff”, au fost expuse în detaliu de Umberto Cisotti, apoi reluate de Garet Birkhoff.
Reîntors în ţară, Victor Vâlcovici a preluat catedra de matematică la Universitatea din Iaşi, unde i-a succedat lui Dimitrie Pompeiu. În 1921, în urma înfiinţării Institutului Politehnic Timişoara, graţie stăruinţelor lui Traian Lalescu, Vâlcovici devine profesor la Timişoara şi este ales rector al noului centru de învăţământ superior tehnic.
Cu simţul datoriei împlinite, lăsând la Timişoara un institut înfloritor, acesta se stabileşte ca profesor de mecanică în 1930 la Universitatea din Bucureşti activând până în 1962 când a fost ales membru al Academiei Române, apoi membru titular în 1965.
Activitate ştiinţifică
Victor Vâlcovici rămâne incontestabil creatorul hidrodinamicii şi al aerodinamicii moderne româneşti şi primul mecanician de anvergură pe care l-a dat ţara noastră. Vasta lui operă ştiinţifica are peste 150 de lucrări dedicate mecanicii analitice, teoriei elasticităţii, astronomiei şi cosmogoniei. De numele său se leagă importante cercetări asupra problemei la limita mixtă a lui Volterra, asupra teoremelor universale ale mecanicii, asupra principiilor lui D'Alambert şi Lagrange, asupra teoriei mişcării lichidelor pe suprafeţele Bernoulli, asupra generalizării ecuaţiilor lui Ciaplaghin.
A întreprins cercetări cu caracter fundamental de mare interes în teoria elasticităţii, continuând, în special studiile marelui Leonhard Euler asupra teoriei flambajului tijelor elasticecu aplicaţii la tehnica extracţiei petrolului. De asemenea, a studiat generalizarea legii de recesie a lui Hubble. El şi-a încheiat îndelungata sa activitate ştiinţifică prin importante cercetări cosmogonice şi asupra extinderii Universului.
A avut preocupări şi în domeniul filozofiei ştiinţei, formulând principiul aristotelic al relativităţii.
Opera principală
- Mişcarea fluidă discontinuă cu două linii libere, 1913
- Mecanică teoretică (1959; ed. a II-a, 1963) - în colaborare cu Ştefan Bălan, Radu Voinea ş.a.
- Principiile variaţionale ale mecanicii, 1963
- Opere Vol. I (1969)
- Opere Vol. al II-lea (1971)
- Opere Vol. al III-lea (1973)