|
== Dispariția minorității evreiești din România în secolul al XX-lea ==
O parte însemnată din populația evreiască a Israelului e originară din România și din [[Republica Moldova]], sau sunt descedenți ai emigranților care provin din aceste țări. Evreii din țările române au susținut legături cu [[Țara Israel]] timp de secole. Evreii religioși care aveau posibilitatea, plecau la bătrânețe ca să moară și să fie îngropați pe tărâmurile considerate de ei ca fiind patriaîn lorPământul originarăSfânt. Comunitățile evreilor din România îi ajutau economic pe acești evrei, care trăiau într-o mizerabilăîn sărăcie în cele patru orașe considerate sfinte, în care existau comunități evreiești de mii de ani : [[Ierusalim]], [[Hebron]], [[Tiberias]] și [[Safed]]. După [[Congresul sionist de la Focșani, 1881]], a început o emigrație evreiască organizată spre Israel (1.332 evrei din România numai în anul 1882). Tânărul stat român, inițial încă vasal al [[Imperiul Otoman|Imperiului Otoman]] (1859-1878), nu acorda cetățenie evreilor pe motivul că era definit ca stat ortodox, iar [[catolic]]ii, [[Protestant|protestanții]], [[musulman]]ii și evreii nu erau considerați cetățeni români, ci supuși austrieci, germani sau otomani.
După independență (1878), legileLegile au evoluat semnificativ abia după [[Primul Război Mondial]], sub presiunea Anglo-Franceză. Simultan au apărut forme de antisemitism privind nu evreii „romanioți” (greci), „sefarzi” (otomani, de origine spaniolă) sau „avdetiți” (otomani turciți, adică deveniți musulmani, numiți „dönme” în turcește), cu toții instalați de secole în țările române și vorbind perfect [[limba română]]<ref>Vezi [http://www.jewishgen.org/Yizkor/pinkas_romania/rom1_00017.html - Enciclopedia comunităților evreiești din România, Volumul I și Cronologia muzeului de istorie al Evreilor din România, ed. Hasefer, The Romanian Jewish Community {{vezi|lien=http://www.romanianjewish.org/en/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_13.html|date=6 decembrie 2007}}</ref>, ci evreii „așkenazi” („nemți”) veniți foarte numeroși și recent din Germania, Austria, Galiția, Polonia, care vorbeau [[idiș]]<ref>Carol Iancu, ''Emanciparea Evreilor din România (1913-1919)'', editura "Centre de recherches et d'études juives et hébraïques", Montpellier (Franța) 1992</ref>. Dintre aceștia din urmă, la sfârșitul [[Secolul al XIX-lea|veacului al XIX-lea]], un mare val de emigranți săraci au părăsit România mergând pe jos în drumul lor spre Apus sau spre Palestina, otomană la vremea respectivă, pentru ei „Țara Israel”<ref>Vezi [http://www.jewishgen.org/Yizkor/pinkas_romania/rom1_00017.html “Birlad” - Enciclopedia comunităților evreiești din România, Volumul 2]</ref>. O emigrație sionistă de proporții mai reduse a continuat, în pofida interdicțiilor autorităților turcești.
În decursul celui de [[al doilea Război Mondial]], un al doilea val de emigranți s-aau părăsit produsRomânia, sub auspiciile societății evreiești „Aliyah” (condusă de Șmuel Leibovici și de Eugen Meissner) în vremea prigoanei [[Ion Antonescu|antonesciene]] și imediat după [[lovitura de stat de la 23 august 1944]]. Evreii care plecau atunci trebuiau să-și lase toate bunurile și toți banii, și călătoreau în condiții de război, unii pierind în aceste tentative (cazul navei „[[Struma (navă)|Struma]]”, torpilatetorpilată de un [[submarin]] sovietic, ducând la moartea tuturor pasagerilor și membrilor echipajului, peste 700 de oameni, înecați în [[Marea Neagră]], cu excepția unui singur pasager)<ref>Ioan Damaschin, S.O.S. pe drumul speranței, Editura Ștefan, 2009, ISBN 978-973-118-160-8.</ref>. În perioada antonesciană au părăsit România circa 60.000 de evrei<ref name=":0" /> iar după 23 august 1944 încă aproximativ 120.000, deși mulți nu au putut intra în Palestina deoarece autoritățile britanice, pentru a augmenta relațiile cu lumea arabă, îi socoteau „cetățeni ai unei țări inamice” și oricum se opuneau imigrării evreiești. După multe dificultăți, majoritatea au ajuns în Israel, iar unii în [[Statele Unite]] și [[Franța]]. Evreii basarabeni (în majoritate evrei ruși) care supraviețuiseră [[holocaust]]ului (circa 130.000) au devenit definitiv sovietici în 1944<ref>{{ien}}International Commission on the Holocaust in Romania (Commission Wiesel): ''Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania'', Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority)'', 2004, [http://yad-vashem.org.il/about_yad/what_new/data_whats_new/pdf/english/EXECUTIVE_SUMMARY.pdf].</ref>.
Al treilea și ultimul val de emigranți s-a produs în deceniul 1945-1955, sub regimul comunist, când circa 166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel. Și aceștia au trebuit să-și abandoneze bunurile și să plătească (sau să plătească Israelul pentru ei) taxe proporționale cu nivelul de studii, care era în general ridicat<ref>Cronologia muzeului de istorie al Evreilor din România; Hasefer Publishing House, The Romanian Jewish Community {{vezi|lien=http://www.romanianjewish.org/en/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_13.html|date=6 décembre 2007}}</ref>. Dintre cei {{formatnum:756930}} evrei recenzați în România în 1930 ({{formatnum:441293}} în 1941 fără nordul [[Transilvania|Transilvaniei]], aproximativ {{formatnum:250000}} în toamna 1944 fără nordul Transilvaniei și [[Bucovina|Bucovinei]], și fără [[Basarabia]]), în 1956 mai rămăseseră în Republica Populară Română {{formatnum:146274}} evrei<ref name="RPR_p94">''Republica Populară Romînă'', ghid, Ed. pentru răspîndirea științei și culturii, București 1960, p. 94</ref> care au continuat să plece: în 1970 mai erau încă {{formatnum:24667}}, în 1992 un număr de {{formatnum:9670}} iar în 2002 doar {{formatnum:6179}}. Plecarea evreilor basarabeni a fost mai târzie, valul producându-se în deceniul 1980-1990 ca pentru ceilalți evrei sovietici<ref>Vezi datele pe biblioteca virtuală evreiască : [http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/vjw/moldova.html].</ref>.
De-a lungul anilor de conlocuire, atât poporul român cât și [[Biserica Ortodoxă Română]] au manifestat față de evrei - conform sintagmei lui Șerban Papacostea - ''o toleranță ostilă''. De menționat că actele pogromiste - ațâțate de lozincile vinei de deicid și de o mare varietate de acuzații - nu erau inițiate sau sprijinite de conducerea [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]].
Inspirat de ideologia antisemită europeană ([[Germania]], [[Austria]], [[Franța]], [[Rusia]]), specificul antisemitismului românesc interbelic al României fascizate a fost factura sa socio-economică, cu rădăcinile adânc înfipte în straturile sociale medii și superioare, politice, academice, economice și culturale ale populației majoritare române, dar fără priză marcată în cadrul marii mase a poporului. Acuzația de deicid era un pretext, un instrument de manipulare a maselor, dar nu o cauză. Mulți intelectuali români notorii au ales postura de teoreticieni ai antisemitismului sau au făcut propagandă antisemită. Ura, fascismul, xenofobia, calomnia, mistificarea, răstălmăcirea și neghiobia și-au dat mâna pentru reușita acestei misiuni.
În iunie [[1934]] a apărut romanul lui [[Mihail Sebastian]], „De două mii de ani...”, cu o prefață de [[Nae Ionescu]]. Concepută ca o antiteză la tematica romanului, această prefață justifica antisemitismul prin perspective teologice, concluzând ultimativ că: ''„evreii nu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei”''. După ce i-au demonizat, protipendada română a început să creadă în potențialul demonic al evreilor, în capacitățile lor intelectuale, comerciale, etc cu care „bietul român nu s-ar fi putut măsura”. Aceste capacități deosebite, demonice atribuite evreilor, această concurență neloială - de care erau convinși că există - erau considerate ca subversive, ca fiind îndreptate împotriva poporului majoritar și prin urmare, păturile conducătoare cereau contracararea lor prin toate mijloacele. Antisemitismul activ român a avut ca principală țintă eliminarea acestui ''pericol'' prin blocarea accesului evreilor la posibilitățile de studiu, de creare și de exprimare, excluderea din instituțiile de știință și cercetare, din instituții de cultură - teatre, interzicerea intelectualilor de a-și exercita profesia, îngrădirea oricărei posibilități de dezvoltare economică, jaful legalizat („românizarea”) sau nu, mergând până la violență fizică - teroare, deportare și exterminare.
Sub pretextul că între anii [[1918]] și [[1924]] s-ar fi infiltrat în România evrei din fostele imperii [[Austro-Ungaria|austro-ungar]] și [[Imperiul Rus|rus]], guvernul prezidat de [[Octavian Goga]]{{ref label|goga|A|A}} a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 de revizuire a cetățeniei, prin care toți evreii cetățeni români vor trebui să-și redovedească cu acte dreptul la cetățenie, conform legii din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor pe comune și orașe. Ca urmare a acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) au păstrat cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) au pierdut-o. Aceștia din urmă au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Ei erau considerați ''străini fără pașaport'' și supuși regimului juridic ca atare.
|